de Monica Lacramioara Barbulescu
“Poți să-mi împrumuți măgarul tău în această după amiază?” l-a întrebat un fermier pe învățatul satului. “Dragă prietene” a răspuns învățatul, “tu știi că eu sunt gata î
ntotdeauna să te ajut atunci când ai nevoie. Inima mea vrea sa-ți împrumute măgarul. Ochii mei se bucură să te vadă aducând acasă roadele câmpului cu ajutorul măgarului meu. Dar ce pot să îți spun, dragă prietene? Măgarul meu este acum la altcineva.”
Mișcat de sinceritatea învățatului, fermierul i-a mulțumit cu generozitate spunând: ”Ei bine, chiar dacă nu m-ai putut ajuta, cuvintele tale de prietenie m-au ajutat mult. Dumnezeu să fie cu tine, o, nobile, bunule și ințeleptule învățat”. Dar chiar în timp ce fermierul se află încă în nemișcare într-un gest de profundă reverență, dinspre grajd s-a auzit un răget puternic. Speriat, fermierul s-a uitat în sus cu uimire, și în cele din urmă a întrebat cu neîncredere: “Ce aud? Până la urmă măgarul tău este totuși aici. Aud vocea lui de măgar.”
